Veștile rele încep să ne domine și să ne stresează din ce în ce mai mult. Cresc zilnic numărul de îmbolnăviri și de decese, nu mai sunt paturi la ATI dar nici la morgă. Fără îndoială, suntem în stare de război și încă nu știm, când, cum sau dacă vom ieși învingători.

În această atmosferă tensionată, marcată de incertitudini și de nesiguranța zilei de mâine a mai venit o veste rea care însă, anunță o certitudine, aceea a iminentei crize economice care ne va afecta în viitorul apropiat.

Vestea vine de la Institutul Național de Statistică printr-un comunicat recent care arată că în luna septembrie a acestui an avem un deficit comercial de 13 miliarde de euro, adică 6% din PIB. Exporturile lunare au rămas pe minus iar importurile au avansat cu 4 procente. Pragul de 1,5 miliarde euro deficit lunar a fost depășit din nou, la fel ca în luna august, iar tendința consemnată în T3 2020 a fost una de reluare a creșterii deficitului comercial față de anul precedent, după ce în iulie se părea că vom reuși să limităm trendul de majorare semnificativă, declanșat în condiții de pandemie. S-a menținut și dependența periculoasă pe care schimburile noastre externe o au preponderent față de zona comunitară, ceea ce ne face să depindem aproape exclusiv de situația economiei câtorva țări dezvoltate occidentale. Astfel, pe primele nouă luni din 2020, schimburile cu țările din UE au fost de 32,92 miliarde euro la export și 42,37 miliarde euro la import (aproximativ 73% din total atât la exporturi, cât și la importuri). La schimburi extracomunitare, s-au înregistrat exporturi doar de 11,90 miliarde euro și importuri de 15,50 miliarde euro (circa 27% din total la exporturi şi la importuri). Au rezultat, astfel, solduri negative de circa -9,5 miliarde euro în schimburile cu ţările din UE şi de -3,6 milliarde euro pe relaţiile extracomunitare.

De ce consider această situație ca fiind o veste extrem de rea, prevestitoare a unei crize iminente?

Iată de ce: deficitul balanței comerciale, structura sa la import și export  și mai ales trendul crescător al acestuia dezvăluie existența unei probleme mai grave decât cea a efectelor negative pe care le generează criza Covid-19. Dezvăluie o problemă structurală a economiei care ar fi explodat și în absența pandemiei. Aceasta a funcționat nu ca generator al crizei ci doar ca ” accelerator” al aparițeie acesteia.

Deficitul ne dezvăluie faptul că deși producem cantități importante de cereale, legume și fructe, importăm cantități și mai mari de alimente deoarece nu avem capacitata procesării în țară a producției agricole. Ne mai arată că după ce ne-am distrus industria petro-chimică suntem nevoiți să importăm mari cantități de îngrășăminte și insecto-fungitive. În sfîrșit, ne mai arată că nu producem în țară tractoare și mașini agricole deși suntem o țară cu mare potențial agricol, că dezvoltăm sectorul construcțiilor dar nu mai producem în România niciun metru de oțel-beton. 

Balanța comercială arată starea de sănătate sau de boală a economiei iar existența deficitului comercial arată gradul de dependență și de îndatorare față de exterior, cu implicații vitale asupra siguranței și securității naționale.

Actuala situație ne conduce la concluzia că România are o economie slab dezvoltată, raportată la parametrii europeni, că are o structură industrială apropiată de stadiul doi manufacturier al revoluției industriale, cu un nivel inferior mediei europene de creare a valorii adăugate, că are un consum bazat pe îndatorarea internă și externă. Creșterea deficitului comercial duce la creșterea gradului de îndatorare la dobânzi mari, depreciază cursul leu/euro, reduce nivelul colectărilor la buget, afectează negativ programele investiționale și prejudiciază capacității de plată a salariilor și pensiilor.

Toate aceastea înseamnă criză.

Trecerea de la ”reparare” la ”reclădire”.

Pentru a lua măsuri împotriva crizei este neceasră o reformă a modului de guvernare cu accent pe schimbarea și modernizarea structurii economiei românești.

Trebuie început acest proces cât mai repede cu putință, chiar în condițiile crizei pandemice. Timpul nu mai este în favoarea nostră. Lumea se schimbă rapid avansând spre stadiul patru al revoluției industriale. Întârzierea trecerii la reforme structurale va condamna România pe termen lung la consolidarea poziției sale de codașe în ierarhia europeană, caracterizată prin lipsă de competitivitate și înapoiere tehnologică.

Programul de guvernare al actualei puteri politice are intenții salutare în acest sens, fiind denumit ”de reclădire” al României dar în lipsa unei imagini clare a ceea ce se vrea prin reclădire apare pericolul reducerii reclădirii doar la reparare, căci tot ceea ce prevede programul sunt în cea mai mare parte elemente de ”reparare” a României ”stricată de vechile guvernări” și mult întârziată în adaptarea la noile cerințe. Autostrăzile, spitalele, școlile, irigațiile, ca și multe alte investiții propuse sunt obiective pe care România trebuia să le aibă încă demult dar nerealizate de vechile guvernări. A le definitiva acum este doar o reparare a greșelilor făcute, a întârzierilor, a lipsei de profesionalism și chiar a corupției dar nu sunt elemente esențiale de progres în direcția eliminării decalajelor dintre noi și țările dezvoltate ale lumii. Programul va permite ca poate în cca 10 ani să avem și noi ceea ce alții au deja de multe decenii, dar ei nu stau pe loc, așteptându-ne să îi ajungem.

Reclădirea ar însemna tocmai posibilitatea de depășire a unor etape în concurența cu alte țări nu doar prin dezvoltatre extensivă ( infrastructură,etc), ci prin intensivitatea utilizării resurselor cu efect de productivitate și competitivitate sporite.

Desigur, avem nevoie de infrastructură și alte elemente de dezvoltare pe care nu le-am realizat în ultimii 30 de ani dar ele sunt doar instrumente ale dezvoltării. 

Esența dezvoltării, prin ceea ce înțeleg a fi ”reclădire”, rezidă însă într-o nouă concepție asupra modului de funcționare a economiei românești. 

Pentru a fi reclădită, economia nu mai trebuie să funcționeze ca un subcontractor pentru marile companii străine fiind dependentă material și tehnologic de acestea în proporție de peste 70%. Reclădirea ar trebui să însemne și capacitatea economiei de a prelucra întegral în țară materiile prime agricole, obținând independența față de importuri și echilibrând balanța comercială. Ar trebui să mai însemne obținerea independenței energetice și practicarea unei agriculturi eliberată de meteodependență, ar trebui să înceapă cu hotărâre procesul de reindustrializare în paralel cu revigorarea sectorului de cercetare-dezvoltare.

  
Trecerea la stadiul patru al revoluției industriale. Cazul Huawei

”Reclădirea” României nu poate omite obiectivul fundamental al modernizării economice mondiale reprezentat de trecerea la stadiul patru al revoluției industriale. Acest nou stadiu reprezintă un uriaș salt calitativ al modelului economiei globale iar cine nu va fi capabil să se ralieze acestui salt va fi condamnat pe termen lung la subdezvoltare și la un nivel sub media europeană a bunăstării.

A patra revoluție industrială exprimă multe schimbări societale, profesionale, sectoriale și tehnologice. Aceasta reprezintă transformarea digitală a piețelor industriale, în care producția inteligentă joacă în prezent un rol de lider.  Digitalizarea accelerată a industriei și societății redefinește metodele de producție și modul în care lucrăm în general. Se materializează această legătură strânsă între toate domeniile industriei și societății. Prin extinderea celor mai recente tehnologii informaționale la toate sferele de producție ne permite să dezvoltăm rețele de valori inteligente. Noile modele și tehnologii de afaceri sunt forțe motrice ale dezvoltării actuale, consolidează inovarea și modernizarea oferind consumatorilor produse adaptate nevoilor lor, la prețuri scăzute și cu un nivel ridicat de calitate și eficiență.

Nu mai avem timp de pierdut. Este o sarcină istorică vitală pentru națiunea română ieșirea din capcana politicii meschine de supraviețuire și de autoizolare în zona de la periferia subdezvoltării europene. Trebuie făcut imediat un efort de depășire a propriei  noastre condiții și de ridicare calitativă în ierarhia europeană și mondială.

Un pas important în acastă direcție îl reprezintă introducerea tehnologiei 5G, element central al noului stadiu al revoluției industriale.

Din păcate, din acest punct de vedere, orientarea politicii de ”reclădire” se manifestă printr-un paradox, acela al subestimării intereselor economice naționale prin acceptarea unor decizii politice externe.

”Reclădirea” de care se vorbește este, din orice punct de vedere ar fi privită, o problemă eminamente ”de costuri și finanțare”. Nici un fel de pas spre dorita reclădire nu se poate face fără surse clare și reale de finanțare, pe principiul respectării raportului optim cost/beneficiu.

Evident, această situație este clar evidențiată de relația oficială a guvernului României față de raporturile cu Compania Huawei. Deși este lider mondial în domeniul tehnologiei 5G și oferă cele mai avantajoase condiții investiționale, Huawei este în situația de a fi exclus de pe piața românească ca urmare a faptului că printr-un memorandum semnat cu Statele Unite, compania chineză este supusă unor suspiciuni de spionaj electronic.

Ce ar însemna pentru starea economiei românești interzicerea cooperării cu Huawei?

Iată rezultatele unei analize publicate în ziarul ”Capital” la data de 20/08/2020?

”Furnizorii chinezi sunt implicați în domeniul tehnologiei și în dezvoltarea comunicațiilor din România de aproximativ 20 de ani și au colaborat cu patru mari operatori români, printre care Orange, Vodafone, DIGI și Telekom, menținând un istoric de securitate bun.

Potrivit analizei impactului proiectului de lege, dacă acesta va intra în vigoare operatorii și consumatorii români vor suferi pierderi economice de 9,35 miliarde de euro, iar rețeaua operatorilor de telefonie mobilă va fi instabilă cel puțin timp de doi-trei ani… Operatorii vor fi forțați să înlocuiască un număr mare de dispozitive existente. De asemenea, operatorii vor achiziționa dispozitive de rețea wireless și fixă de la alți furnizori la un preț mai mare, necesitând o investiție suplimentară de 4,17 miliarde de euro și costuri de inginerie. În timpul înlocuirii rețelei, operatorii vor suferi o pierdere de venituri de 330 de milioane de euro.
În al doilea rând, companiilor chineze li se interzice să participe la construcția 5G în România. Datorită faptului că nu există concurență suficientă între furnizorii de echipamente, costul rețelelor 5G din România va crește cu 850 de milioane de euro, ceea ce nu este propice pentru operatorii români care utilizează tehnologii avansate pentru construirea rețelelor 5G.

În plus, dacă furnizorii chinezi de echipamente sunt restricționați, Huawei nu va putea participa la ICT-ul românesc și nu va investi pe piața românească. Acest lucru va afecta numărul de locuri de muncă, achizițiile și contribuția economică a Huawei la viitoarea construcție 5G, a cărei valoare se ridică la 4 miliarde de euro și care ar urma să creeze peste 6.000 de locuri de muncă”.

Departe de noi gândul de a nesocoti importanța implicațiilor politice ale parteneriatului nostru strategic cu SUA dar, având în vedere situația mai mlt decât precară a resurselor noastre bugetare ca și dezechilibrul dramatic al contului curent, oare nu ar trebui să fim mai precauți și mai atenți cu pierderile pe care analiza de mai sus le prezintă ?

Ar fi mult mai înțelept, într-o optică de raționalitate a deciziilor economice, să se analizeze toate implicațiile interzicerii prin bariere politice a cooperării cu o firmă care ne-ar putea aduce cel mai înalt nivel de tehnicitate și avantaje evidente de costuri. 

Discuții și negocieri directe ale autorităților competente române cu Huawei poate ar crea posibilitatea clarificării unor aspecte suspicioase și ar oferi României condiții de siguranță în introducerea 5G.