Îi vedem vorbind zilnic. Dau din mâini, dau din picioare, invart ochii in cap mai repede ca girofarul salvării si urlă mai tare ca sirena ei. Cu toate astea nu intelegem mai nimic din ce spun. Sau întelegem putin si gresit. Toti pretind ca ar fi ceva (iar multi chiar merita respect), ca transmit ceva, ca spun ceva si pun efort, bani, asteptare in toate astea pentru ca, la sfarsit, celalalt sa conchida: ce tampit/tampiti!

Legea darii in plata si reactia bancherilor, programul guvernului Ciolos, programul presedintelui si plajele pe care le iubeste, totul este un dezastru in ochii unui observator ocazional. Observatorul ocazional este insa tinta oricarui mesaj. De ce esueaza acest oameni in a transmite un mesaj corect?

Dezastrul pe care il poate provoca o gresita transmitere de mesaj este splendid ilustrat in aceste zile de cantecul celor de la Taxi – “Despre smerenie”.

Exista explicatii pentru toate aceasta cazuri de nestiinta si ingamfare.

Cei de la Taxi au pretins ca textul lor este “poezie cantata”. Iata de ce nu e.

In primul rand pentru ca permite existenta binara a unui “semnificant” si a unui “semnificat” ce tin de cotidian.

Daca ar fi ar fi fost un simplu cantec “angajat” de tipul Pink Floyd (“Zidul”), el nu ar fi avut mai putine probleme. Dar autorii nu-si asuma asta. Ei lasa sa se inteleaga ca cei care au reactionat negativ nu au nimic de a face cu arta si nu stiu sa deosebeasca arta de prozaic.

O pretentie in oglinda cu aroganta bancherilor care sustin ca sunteam cu totii niste tampiti pentru ca nu stim ca majorarea salariilor conduce la cresterea consumului avand drept consecinta deteriorarea contului curent al balatei de plati.

Economistii din banci, comunicatorii din guvern, in aroganta lor, au dreptate cate odata. Doar ca receptorul întrerupe comunicare dupa prima fraza. De ce?

Cu toti simtim in comunicarea zilnica un disconfort: ce-o fi vrut sa zica asta?

In Semiotica disconfortul are nume. Semiotica/teoria limbajului functioneaza cu doua concepte cheie: cel de “semnificant” (realizare materiala a unui semn lingvistic de orice fel ar fi el – scris, desenat, cantat) si “semnificat” (continutul semantic al semnului lingvistic – ce intelegem noi de fapt din semnul lingvistic). Nu este obligatoriu ca un semn lingvistic (ce zice unul sau ce deseneaza cu grafitti pe ziduri) sa aiba un semnificat (ce inteleg eu din asta). Daca afara ploua iar eu spun ca “ploua” constatarea mea nu are un semnificat. Ploua si gata. Daca spun”te faci ca ploua”, afirmatia mea are “semnificat” pentru ca stim amandoi ca nu ma refer la ploaie. De unde stim amandoi asta? Pentru ca avem o “cheie”. Daca cineva nu cunoaste expresia asta, pentru el nu exista semnificat. Pur si simplu nu a inteles ce am vrut sa spun. Ca o limba straina pe care eu nu o inteleg. Prin urmare, ca sa deslusim in comunicare semnificatul, avem devoie de o cheie.

Spuneam mai sus ca ne miram uneori: ce o fi vrut sa spuna asta/ala? Ne miram pentru ca simtim ceva dincolo de o banala asertiune, dar nu avem cheia sa deslusim.

Cantecul celor de la Taxi contine elemente puternice de “semnificant” care creaza “semnificat” (denotatie/conotatie in semiotica mai avansata a lui Barth). Iar publicul – pro sau contra catedralei – a avut “cheia”. Cheia se chema chiar “catedrala” in constructie.

Citeste mai departe pe Ziarul Financiar

 

 

 

LEAVE A REPLY