Am intrat în sala de forță la 19 ani, iar azi arăt de parcă nu am lipsit nici o zi de la acea vârstă și până în prezent.

Mai întâi, vă mulțumesc frumos atât pentru inițiativa voastră la adresa sportului, cât și pentru acest interviu, și doresc să va salut toți urmăritorii!

Aveam cam 11-12 ani când mă uităm pe un post străin la televizor, împreună cu fratele meu, la niște tipi imenși care ridicau, împingeau, trăgeau sute de kilograme de fier într-o anumită limită de timp, în diferite probe. La început credeam că e un fel de wrestling American, la care de-asemenea mă uităm, dar știam că e „teatru” acolo, adică greutățile sunt false și că e imposibil ca niște oameni să ridice atâtea kilograme. Dar la acea vârstă, clar nu știam ce înseamnă „World’s strongest man” (campionatul mondial la strongman).

Cine avea să știe că, 11 ani ani târziu, voi participa și eu pentru prima oară într-o competiție de acest gen în țara noastră? Atunci mi-am dat seama că greutățile erau adevărate și chiar… grele!

Tot la 11 ani am început să practic baschetul de performanță în București, orașul natal, pe care l-am părăsit la vârstă de 17 ani împreună cu familia, mutându-ne în Constanța, rămânând sportul meu de suflet. Iar la 19 ani simțeam o mare atracție față de sala de forță, probabil pentru că am fost predispus, încă de mic copil, la a ridică lucruri grele și a mă testa constant dacă pot ridică anumite lucruri, sau nu. Astfel, am intrat în sala de forță la 19 ani, iar azi arăt de parcă nu am lipsit nici o zi de la acea vârstă și până în prezent.  Am rămas captivat de tot ce înseamnă „forță” și am vrut să duc această plăcere la un nivel cât mai avansat, fiind o fire extrem de competitivă. Și pot spune că am reușit.

Sportul românesc, la mâna sponsorilor și promovării slabe.

Alex Arginteanu in publicatia americana de la New York

 Am câștigat de 4 ori consecutiv, cea mai grea competiție de strongman din România, „Strongman Mamaia” (anii 2013, 2014, 2015, 2016).

Multă lume știe că această competiție a continuat să existe după primele ediții (2008 și 2009) organizate de primăria Constanța, datorită faptului că am preluat personal organizarea acestei competiții. Puțina lume știe, însă, ce presupune organizarea unei competiții de acest nivel ridicat de dificultate. Și-anume, sentimentul incertitudinii, care e prezent zilnic pentru orice organizator de competiții sportive din această țară, din cauza receptivității slabe a potențialilor sponsori cu care se pot organiza astfel de competiții, în lipsa unei federații de strongman.

Astfel, trebuie zilnic să cauți sponsori care doresc să sprijine această competiție unică în România, să te ocupi de absolut toate detaliile și piedicile caracteristice țării noastre, și abia la final, obosit, să realizezi că trebuie să te și antrenezi pentru că ești sportiv și îți dorești să participi în competiție. În Anglia, de exemplu, se „bat” sponsorii să sprijine un asemenea sport spectaculos, având cel mai numeros public din lume la o asemenea competitive: (25.000 de oameni, strânși pe o jumătate de stadion, dornici să-I privească pe cei mai puternici englezi.

Și, astfel, îmi sacrific pregătirea ca sportiv ca să pot ține în viață „la aparate” acest sport. Fiind încă un sport „neînțeles” în România, nu prea am primit alte distincții, însă oamenii cu ochiul format pentru acest sport, m-au invitat prin emisiuni și, ca și voi, au dorit să purtăm dialoguri scrise, publicate în reviste sau în mediul online.

Nu mai reușeam să mă motivez să concurez după pierderea mamei.

În accepțiunea mea, atât sănătatea psihică, precum și cea spirituală, sunt niște factori importanți pentru un sportiv de performanță. Mă pot da exemplu pe mine, care, atât în anul 2018, cât și în anul 2019, nu am intrat deloc motivat în competițiile de strongman, deoarece în anul 2018 s-a îmbolnăvit mama mea, iar în 2019, după ce a luptat cu acea boală cruntă, a pierdut bătălia. Nu mai reușeam să mă motivez eu pe mine, căci nu am idoli în acest sport, iar ceilalți sportivi români nu reușesc să mă motiveze până la nivelul de a mă „mișca de pe loc”. Eu sunt propriul meu model motivațional și știu că dacă reușesc să mă motivez ca odinioară, voi „strica” multe clasamente de strongman, atât pe plan național, cât probabil și pe plan internațional. Așadar, deși îi respect pe toți sportivii români, unica mea competiție este… cu mine însumi! Și dacă eu mă voi învinge pe mine, cel care are antrenamente serioase și grele în spate, ceilalți sportivi vor trebui să se mulțumească cu orice loc, mai puțin locul 1. Dar pentru aceasta e nevoie ca legătura psihico-spirituală să fie una strânsă, iar astfel să simt acea motivație din nou, după pierderea celei mai importante persoane din viată mea. Însă, mentalitatea de învingător e indisolubilă la mine, imediat ce îmi propun să realizez ceva.

Combinația dintre incultură și bani, alcătuiește „rețeta” perfectă și SIGURĂ a viciului în secolul 21.

Personal, consider că de la incultură pleacă absolut orice ramificare ce ajunge până la stadiul de viciu. Un om educat, conștiincios și cerebral, niciodată nu va acționa fără să vadă situația respectivă din mai multe perspective, așadar va fi cât mai greu de corupt, dar nu imposibil. Căci viciul e consecința unui raționament ilogic, incapabil să judece variabilele unei situații a cărei efecte pot fi destructive pe termen lung. Lipsa de educație, atât parentală, cât și școlară, e cea care îl viciază incipient pe om. Din cauza asta, omul ignoră toate pericolele la care se supune mânat de viciu. Nu-i mai pasă de reguli, de legi, de conduită morală, de „gura lumii”, și astfel pică într-un libertinaj eronat. Când omul se autoeducă prin varii căi, are toate șansele să-și întărească sinele pentru a nu fi vulnerabil în fața unor eventuale ispite efemere, dar cu urmări destructive, atât fizic, cât și psihic.

Alt viciu care îl face pe om să greșească de cele mai multe ori în viață, este părintele tuturor viciilor, adică banul. Nimeni și nimic nu-l va face mai repede și sigur pe om să devină corupt, decât banii. Mai toate problemele oamenilor de azi sunt cauzate de bani. Așadar, combinația dintre incultură și bani, alcătuiește „rețeta” perfectă și SIGURĂ a viciului în secolul 21.

Un instructor cu zero palmares în sportul pe care are pretenția să-l promoveze clienților, nu va putea niciodată surpasa experiență practică, cât și teoretică, a unui fost sportiv de performanță.

 Alimentația reprezintă peste 70% din obiectivul fizic, iar sala e un proces de accelerare al acelui obiectiv.  Le-aș spune să se documenteze ori de câte ori au întrebări, și să nu ezite să-i întrebe și pe alți oameni, cu mulți ani de „fiare” în spate, pentru a avea mai multe perspective asupra subiectului și pentru a contura silueta unui răspuns viabil.

De-asemenea, dacă optează pentru un antrenor personal, să se documenteze bine înainte de a alege unul, căci, deși „balta are mult pește”, nu toți sunt potriviți pentru a-i ghida în siguranță către obiectivul lor. Cartea de vizită a unui antrenor personal cu adevărat bun, în accepțiunea mea, trebuie să fie felul în care arată dar și ceva rezultate din cariera sa sportivă, care să ateste că știe ce presupune efortul fizic la cel mai înalt nivel, adică cel de performanță. Altfel, există azi sute de instructori prin săli, cu certificate căpătate după 1 lună de cursuri despre nutriție, deci care stăpânesc foarte bine partea teoretică a acestui sport. Însă, la partea practică au niște lacune care, din păcate, s-ar observa pe clienții care ar suferi niște accidentări grave, cum s-a și întâmplat în atâtea cazuri. Un astfel de instructor, cu zero palmares în sportul pe care are pretenția să-l promoveze clienților, nu va putea niciodată surpasa experiență practică, cât și teoretică, a unui fost sportiv de performanță, care știe ce presupune suferința acelei performanțe.

Posturile de televiziune prezintă doar oameni care promovează stiluri de viață nesănătoase, reușind să spele creiere și să devină niște modele de urmat.

Personal, nu mă mai uit la TV la canalele românești de minim 5 ani. Când deschid televizorul, mă uit doar la canalele cu filme și animale, atât!

De ce? Pentru că acolo sunt exact oamenii care promovează astfel de stiluri nesănătoase, reușind să spele creiere și să devină niște modele de urmat. Azi, asistăm la o acceptare ciudată a alcoolului, a tutunului, a drogurilor prin cluburi, dar și a mâncării de tip „junk food”, punând la zid sportul de fitness, care reușește să le trezească românilor cele mai mari preconceptii posibile. Când, de fapt, primele exemple ar trebui să fie cele de pus la zid. Mulți oameni se strâmbă când cineva îi invită să meargă la sala, dar niciodată nu refuză când sunt invitați să mănânce ceva junk food prin oraș. Astfel, oamenii vor ști că dacă dau cu capul de perete o să îi doară, dar totuși continuă, și după aceea caută vinovați, fără să își asume vina pentru că sănătatea lor e șubredă.

“Sportul e în cădere liberă în țara noastră!”

E vizibil că începem să fim codași la sporturile la care, acum 2-3 decenii, eram fruntași. Nu mai există acea dorința de a ne vedea sportivii cât mai sus, nu-i stimulăm, nu-i sprijinim, nu îi considerăm adevăratele valori ale țării, în fața unor „vedete” care apar ca ciupercile la televizor și care nu au făcut nimic pentru țară. Ne aflăm în țara în care fostele glorii sportive sunt alungate din țară prin ignoranța (vezi Leonard Doroftei, Lucian Bute, etc) și prin exces de zel.

O țară unde un Hagi nu are încă o statuie cel puțin în orașul său natal, dacă nu în mai multe orașe. O Nadia, un Patzaichin, o Halep… Mai multă apreciere primesc de la străini, aceste adevărate glorii ale României, care au scris istorie!

Suntem delăsători, iar copiii nu mai țintesc spre sport pentru că nu mai există acei oameni care recrutau potențiali sportivi încă din școala primară. Nu mai există interes pentru sport. Vedem, de aproape 2 decenii, cum și cel mai iubit și mediatizat sport din țară, fotbalul, e aproape la pământ, când am putea investi în sporturi care încă aduc rezultate.

Vă spun sincer că niciodată nu mi-am dorit să plec din țara mea.

Am primit mai multe oferte să plec din țară și să încerc să mă antrenez în țări străine și chiar să le reprezint în competiții, însă vă spun sincer că niciodată nu mi-am dorit să plec din țară mea, căci indiferent cât de greu mi-ar fi aici, chiar dacă marketing-ul este deranjant de slab dezvoltat la noi, și astfel nu pot primi sprijinul  unor sponsori mari pentru a ataca crema strongman-ului mondial, mi-a plăcut ideea că e de 100 de ori mai satisfăcător să reușesc cu ce și cât am aici, decât să plec printre străini.

Așadar, e doar o chestiune de timp până cand acest sport va muri în țara noastră, în lipsa unor sponsori deschiși la minte, dar și în lipsa de sportivi, care sunt conștienți de duritatea și pericolul acestui sport totuși spectaculos. Însă eu o să continui să sper că mai pot salva sportul acesta la noi în țară, chiar dacă nu-mi voi mai continua cariera sportivă din cauza variilor impedimente.

Lui Alex Arginteanu, în timpul liber, îi place să se urce în mașină și să plece în diferite locuri din apropierea orașului, lipsite de aglomerația urbană și imaginea munților de beton, unde să-și savureze trabucul cubanez și să asculte ceva melodii de-ale lui Frank Sinatra.

Da, fumez trabucuri, îmi plac și am și o colecție impresionantă, 62 de trabucuri de mărci renumite, printre care și două dintre mărcile de trabucuri preferate de fostul lider cubanez, Fidel Castro. De-asemenea, prin fumul de trabuc din timpul liber, îl poți zări pe Alex că citește cărți ce au la baza lor povești adevărate de viață.