Tot de starea aia o să-ţi aminteşti şi când o să crăpi.
E una, cea mai mişto, pe care încerci s-o reconstruiești de câte ori ai ocazia, chestie care îți va ieşi din ce în ce mai prost, pe măsură ce te apropii de întâlnirea cu Mântuitorul.
E legată de ceva petrecut pe la 15-17 ani.
Hai 18, dar e cam târziu.Într-o singură secundă ți se pune brand-ul pe CIP: Intel.
Ştii cine eşti.
Restul clipelor sunt diferite, nu la ele îți raportezi viața.
Clişeul cu copiii e minciună, că momentul care te-a agregat n-a avut legătură cu ei, a fost unul de grație, când lumina bătea perfect, biologic erai perfect, mirosul ți-a funcționat perfect, la fel şi gustul, muzica era perfectă, hormonii erau fix în concentrația optimă, familia era în vârf de formă, că încă nu-ţi murise niciun neam, dar apăruseră cam toți pe care-i ştii, mai puţin proprii copii.
Copiii…
O data cu ei ai început o altă viață, ruptă de aia de dinainte.
Un alt executabil, pe acelaşi hard.
S-a schimbat tot, începând cu raporturile de putere, priorităţi, obiceiuri, stare…
E perioada când scazi biologic şi creşti intelectual.
Ok, e încă bine, n-ai de ce să intri în panică, punctezi la ceva.
Dar Intel, Intel, Intel…
CIP-ul te strigă…
Secunda aia perfectă e acolo, puțin în ceață, că au trecut vreo douăzeci…
Douăzeci?
Douăzeci…
Pfff….
Şi dă-i cu revederi, să o cauţi, da’ colegele sunt diferite, colegii nu prea mai au păr, Ştefan a murit de cancer, săracu’, a fost băiat bun, Dumnezeu să-l ierte and stuff.
A murit – a murit, asta e, da’ hai să vă zic ce firmă tare am, voi ce mai faceţi?, da, am două fete, tu trei?, mişto, să-ți trăiască!, hai pa.
Şi te întorci acasă cu secunda aia mai în ceață, că nu era acolo unde te-aşteptai să fie, între ăia cu care trăiai când te-a lovit.
Şi-ți cresc copiii, devin adulți, îi iubeşti mult, le-ai văzut şi lor secunda, te-ai bucurat, ai tras puţin din ea, după care te-a luat cu rece, că şi ei or s-o piardă, şi mai faci o revedere, la care mergi fără să speri prea mult, şi-au mai murit unsprezece colegi şi cam toţi profesorii, dar pe ei măcar nu i-ai plăcut, totuşi Dumnezeu să-i ierte, că au fost şi ei oameni, chiar dacă şi comunişti şi răi, dar nu judeci tu pe nimeni, deşi tocmai ai judecat, acu’ fix două virgule.
Şi-ţi propui să te mai revezi doar dincolo, că aici e trist, nu că-n partea ailaltă ar fi vesel, da’ nici nu poate fi atât de trist.
Şi te duci acasă, închizi ochii şi aştepți.
Dacă ai noroc, vezi un pic din lumina aia, simti un pic din mirosul ăla, auzi un pic din muzica aia, care în cazul meu a fost fix Human Nature-ul lui Michael Jackson, băiat care n-a fost idolul meu (că eu n-am idoli) şi pe care ulterior nu prea l-am ascultat, că nu prea aveai ce asculta.
Dar în ziua perfectă, cu lumina perfectă…
Bang!
Intel.
