Azi vă explic pe scurt de tot care e treaba cu Dumnezeu.
În poză e Andromeda.
Asta e tot o galaxiuță, dar ceva mai mare decât a noastră, asta de-i zicem noi Calea Lactee (după batonu’ ăla de ciocolată) şi care e vai de căpuşoru’ şi de zilişoarele ei, că e şi urâtă, şi spiralată, şi turtită (da, Ilan, e cu virgulă înainte de “şi”…) şi, ca să nu o lungesc, are toate defectele, inclusiv pe ăla de a-i conține pe hashtagii macovisti-sorosisti şi pe non-glasul Chirilă.
Andromeda o să ne zobească, dar nu va fi treaba noastră, doar pe Iliescu o să îl încurce puțin.
Dar să revin la chestiune.
Buei, ştiți că în adolescență io am fost ateu militant şi foarte arogant şi ironic la adresa credinciosilor, spunând la greu bancu’ ăla cu Iisus, pe care l-am considerat cel mai mişto din lume şi pe care nu-l mai spun nimănui, da?La asta duce chiulitul de la şcoală pentru terminatul unei cărți şi statu’ cu Kant şi Spinoza pe genunchi, la vârste la care copiii jucau leapşa pe maidan. De ce credeți că am interzis fiicelor mele să facă teme sau să se ia prea tare în serios?
Păi, cum de ce?
Ca să n-ajungă ca mine, de-aia!
La douăj’ dă ani rupeam un Cioran la o pâine de Pucheni sau la un pachet de biscuiti, treij’ de linguri de miere şi cinci căni cu apă.
Opt ore, “gen”, că moşu’ scria gros, dar subțire.
Tare asta, este?
Explic pentru hashtagi: “Istorie si utopie”, de pildă, e o carte cu adâncimi mari, dar cu un număr de pagini redus, prin comparatie cu “Fenomenologia spiritului” a lui Hegel sau cu “Criticile” lui Kant ori chiar cu “Dialogurile” lui Platon, sau cum le-ati spune voi acum (idioților) “Platon chat room”.
Cioran nu scria ca Eliade, fiindcă n-am cunoscut niciun autor atât de dens. “Tratat de descompunere”, “Schimbarea la fata a Romaniei”, “Despre neajunsul de a te fi născut” toate erau subțirele, niciuna nu părea enciclopedie.
Omu’ avea masă, nu şi volum.
Gaură neagră, practic.
What??!
Măiestrie, sau ce?
Vedeți, mă, tefeleilor, ce mişto m-am întors de la Cioran la astronomie, de nici n-ați ştiut ce v-a lovit?
Cult în cap, “gen”…
Dar să revin, că sunt un tip modest, doar că din când în când îl mai imit pe ăla de-a scris printre altele citate frecvent şi “Amurgul zeilor”, unde “aşa grăit-a…” ca un maldăr de ego cu buze.
De amărâtu’ de Nietzsche zic…
Băi eu am devenit credincios cu bale în doar cinci secunde, atunci când am înțeles că mâna mea văzută la un microscop foarte puternic e unu la unu cu orice galaxie vreti, că are acelaşi tip de arhitectură, aceleaşi luminițe peste tot, aceleaşi particule care gravitează fix la fel unele în jurul celorlalte, care se ciocnesc la fel, se combina la fel, au spatii inter-componente fix ca şi între galaxii şi totul compune un întreg ținut laolaltă de nişte forțe de atracție bizare, că dacă eşti suficient de mic poți zbura prin ochiul cuiva fără să atingi nimic iar dacă ai mâna mai mare decât universul observabil, dacă-l atingi o să-l simți ca având consistența unui măr şi că…
Bang!, pe asta mai bine să nu o spun, fiindcă n-a mai spus-o nimeni şi nu vreau să fiu legat şi internat.
Cum?
Insistați?
Sigur?
Ştiți că vreo câțiva o să începeți să vă feriți de mine, da?
Deci tot vreți…
Bine.
Băi, am convingerea că există un proiectant al Trebii şi că a desenat totul pe paliere, că astea par o infinitate de aici, de pe craca noastră, dar de pe craca Lui se văd şi capetele şi sensurile.
Cred că pe palierele astea timpul curge corelat cu dimensiunea sistemului la care se raportează.
Adică secunda mea e o veşnicie pentru universul care se ascunde într-unul dintre atomii care mă compun, aşa cum viața mea reprezintă o milisecundă pentru galaxiuța asta a mea.
Şi mai cred trei lucruri:
– tot ce vedem şi intuim e o fabrică de conştiință de sine,
– palierele au rolul ca sistemele să nu poată interfera din pricina barierei de referință temporală, că aia fizică nu poate opri telescopul sau microscopul prin care să ne facem cu mâna, dar constiința care licăre într-o miime de secundă nu poate comunica nimic ăleia de străluceşte miliarde de ani,
– eforturile tuturor nu sunt în zadar, experientele, trairile si constiința de sine nu se pierd.
Exact cum mi-A promis.
Ceva neclar?
A, aşa cum am scris în nu ştiu care din cărțile mele (că ştiți că nu recitesc ce scriu şi nici nu mă uit la emisiuni cu mine) o singură întrebare rațională poate fi pusă în legătură cu Divinul: dacă e indiferent sau nu.
Atât.
Şi de aici fiecare cu percepțiile lui.
Dar acceptarea realității existenței unui Creator reprezintă actul rațional suprem.
Un tipar care se repetă spre plus şi minus infinit nu poate fi o întâmplare.
Şi nici faptul că cea mai mare viteză cunoscută nu ne ajută cu nimic, nu de alta, da-i prea mică pentru a face ceva dacă am atinge-o.
Închei spunându-vă că poza asta putea fi făcută cu ajutorul unui telescop, privind spre cer sau cu ajutorul unui microscop bun, privind într-o celulă hepatică.
Match 1:1
Dar e Andromeda, că aşa am şi-nceput…
Ceva fiori?
Vă înțeleg.
